Dragostea

il_340x270.762133144_5h6t

Bate cineva în ușa biroului.

– Intrați!

O femeie tânără, frumușică. Un zămbet larg, după ce intră în birou.

– Bună ziua, d-voastră sunteți dl. director?

– Eu, da.

– Eu îl știam pe altul…mai în vărstă.

Zâmbește. Zâmbesc și eu.

– Eu sunt mama lui…. . Din clasa a …..a.

Mă miră tinerețea ei.

– Da, spun. Știu problema. Bine că ne cunoaștem măcar în aceste împrejurări.

– Da, domn director. Abia am aflat. Am alergat într-un suflet, să fac rost de bani, să vin… M-a adus șefu că avea drum la oraș.

– Unde locuiți, doamnă?

– La o fermă, în baltă…

– Păi și cu acest copil ce faceți? Fără mamă, fără tată…

– Știu domn director…Muncesc și eu, nu pot sta aici.

– Am înțeles asta, dar…un copil singur, de capul lui, la vârsta lui. Se poate?

– Știu…nu am ce să fac, nu găsesc de muncă.

– Cu tatăl mai aveți vreo treabă? Să înțeleg și eu…

– Nu, domn director… Ne-am despărțit. Eu….mi-am găsit pe altcineva…

Zâmbește iar, puțin rușinată, puțin îmbujorată.

– Unde v-ați găsit? La fermă, acolo?

– Da, domn director…un băiat de la fermă. Zic băiat că e mai mic decât mine…

– Ce vârstă aveți doamnă?

– 33 de ani.

– Și baiatu?

– 27, domn director…

Zâmbesc și eu, trist.

– Ați găsit dragostea, care va să zică…

– Ce să fac și eu, domn director…

– Cum naiba l-ați găsit, acolo, la fermă?

– Știu și eu… așa fost să fie.

Privesc această femeie cu interes. Zămbet frumos, puțină roșeață… Ochi alunecoși. Nu este o femeie frumoasă, după tiparele clasice, dar este o femeie care are acel ceva de-i face pe bărbați să-și piardă mințile. Dragostea… O femeie care se aruncă în iubire cu ochii inchisi. 33 de ani, copil de…cel puțin 14 ani…

– Îl voi lua cu mine, domn director. Îl iau la fermă, la oi, sa vadă cum se câștigă banul. Nu mai pot. Nu mai suport sa plătesc dupa el.

– Și ce veți face, doamnă? Veți crește doi copii?

Ea zâmbește stingher. Se rușinează.

– Ce să fac, domn director….

– Păi, gândiți-vă, zic eu. Dacă e dragoste, atunci nu va fi bine… Un copil este o piedică în calea dragostei… Dar când și dragostea e tot cu un copil, cu atât mai rău…

Se întristează deodată. Nu, nu e zâmbetul. Sunt ochii. Ochii au în ei acea licărire…

– E un copil, domn director… Stă toată ziua la jocuri pe calculator…

O privesc în tăcere. Iubește, știe că nu e bine, dar iubește. Inima are rațiuni, pe care rațiunea nu le cunoaște…

– Aveți gânduri serioase, o întreb într-un târziu. Sau e doar așa… dragoste fizică…

– … vrem să ne luăm o casă…

– Păi atunci e chiar grav. Sunteți tânără, sunteți mai tânără decât mine. Îmi permiteți să vorbesc deschis?

– Aveți peste 35 de ani, se miră ea sincer.

– Peste 40 chiar.

– Nu păreți…

Zâmbește din nou… Da, ochii au ceva al lor, dar când ochii și zâmbetul se întâlnesc, dau acea frumusețe care îți scapă la prima vedere, pe care nu o vezi, nu o înțelegi altfel.

– Doamnă…. Din experiență vă spun, aceste povești de iubire nu rezistă la planuri serioase. Nu mergeți mai departe, nu mai visați. Iubiți și plecați…. Nu va merge, credeți-mă.

Se întristează. Suferă. Suferă pentru că știe că așa e.

– Nu îl pot lăsa…

– Ei, cum așa? De ce să nu puteți?

– A spus că se omoară, domn director!

Mă deprimă șantajele emoționale.

– Nu se omoară, doamnă… Cine vrea să se omoare, nu o strigă în gura mare.

– Ăsta se aruncă într-un canal, mi-a spus: dacă mă părăsești, mă înec!

– Doamnă, nu sunteți un copil, ce prostii sunt astea? Aveți un copil de 14 ani…

– 17 ani are, domn director.

Rămân fără glas. Un copil de 17 ani, o mamă de 33 de ani…

– L-ați iubit pe soțul d-voastră?

– Nu am fost căsătoriți… Da, l-am iubit, am renunțat la tot pentru el…

– La școală, la tot…

– La tot, la familie, la tot…

O femeie care iubește este o femeie frumoasă. I se aprind obrajii, îi scânteiază ochii…

– …ce e cu el? Mai vorbiți?

– …rar. De copil. El a suferit un accident, știți, e imobilizat la pat…

– Știu, am auzit. I-ați spus că ați regăsit dragostea?

– Știe, domn director. I-au spus oamenii…

Trist. Doi oameni care s-au iubit, care au renunțat la tot pentru iubirea lor nebună, o fată de 16 ani, un băiat de…18?! Un copil care a venit imediat… S-a năruit apoi totul. Greutățile, sărăcia… Accidentul…

Dar, iată, dragostea te găsește unde nu te aștepți… La o fermă, uitată de lume, în pustiul Deltei. Și îți ia mințile cu aceeași ușurință, ca în urmă cu 17 ani…

– Doamnă, luați-vă copilul și plecați de aici. Plecați cât mai departe. De sat, de fermă, de iubit… Nu va merge așa, credeți-mă.

Nu știu de ce, simt această nevoie, de a ridica un zid, de a o feri… De a încerca să o scap de această fantezie distrugătoare… Nu știu de ce, mă întristez și mă doare parcă durerea dragostei ei.

– Știu, domn director. Dar nu pot….

– Îl iubiți pe acest tânăr?

– Îl iubesc…

– Bea?

– Cam bea…

– Vă bate?

– Mă mai bate…

O privesc adânc, în ochi… Tristețe și speranță. Știe, dar nu poate face nimic… Dragostea e aceeași boală peste tot. Și în pustiul Dunării, și la ecuator, și la polul nord, oriunde, aiurea.

– Nu veți pleca…

– Nu, domn director. Fie ce-o fi…

– Știți că nu va merge, știți că faceți o prostie, dar mergeți înainte.

– Nu pot altfel…

Și atunci înțeleg. Înțeleg de ce mă doare dragostea ei.

– Știți, într-un mod curios, cu toată experiența de care vă vorbeam, am făcut și eu la fel ca dumneavoastră. De fiecare dată…. Am iubit cu patimă și am mers cu ochii legați, de fiecare dată… Fie ce-o fi…

– Mă înțelegeți, domn director, atunci.

– Din păcate, da… Dragostea ….

Dar nu mai pot continua. Nu mai știu ce să spun.

– Ce veți face cu copilul?

– Îl voi lua cu mine…

– Vă primește cu un copil de 17 ani?

– Păi…poate joacă împreună jocuri….

Râde. E frumoasă din nou. S-a întristat, s-a chinuit, s-a luptat cu demonii interiori, cu îndoilelile. Până la urmă dragostea a învins. Nu mai are îndoileli acum. E îndrăgostită și nimic din lumea asta nu o mai poate atinge.

Mă vad în râsul ei pe mine, la 16 ani, la 20, la 30, la 40… Când dragostea te umple cu tot, nu mai ai nevoie de nimic. Am trăit și am respirat dragoste. Am suferit și m-am hrănit din suferințe.  

Și iată, stau în fața acestei femei, încercând a da sfaturi în ceea ce mă pricep mai puțin dintre toate lucrurile. Eu, care încă sufăr din dragoste…

– Doamnă, mergeți atunci pe mâna dragostei… Ce să vă spun… Inima dumneavoastră știe mai bine.

– Știe, domn director… Mă bucur că am putut vorbi.

– Asemenea, doamnă.

Iese, dar zâmbetul ei rămâne. Și tristețea aceea pe care o simt ca pe propria mea tristețe. A lăsat-o aici. A plecat cu inima zburdând de dragoste.

Multă vreme nu pot face nimic. Am văzut și auzit multe în această lumea, a apelor. Dar nu mă așteptam să găsesc aici aceeași dureroasă frumusețe a dragostei.

Speram să nu o găsesc aici.

Măcar aici nu.

22 martie 2017

Reclame