Iar dacă veșnicia s-a născut la sat…

eu zic să nu o lăsăm să piară!

În Munții Buzăului (3) – Țara Luanei

Pe drumul de întoarcere de la Așezările rupestre, de la Poarta lui Dumnezeu și până la Pâtârlagele, gps-ul a avut inspirația de a ne conduce prin inima Țării Luanei, prin sate de munte uitate de lume, pe drumuri care nu au cunoscut vreodată una dintre marile „binefaceri” ale orașului, asfaltul, fără de care noi, cei trăitori într-o altă dimensiune, nici nu putem concepe a trăi.

Pe 4×4, pe drumuri de piatră și pământ, lumea se vede altfel și mă bucur că am putut-o vedea în toată sălbăticia, în toată primitivitatea sa, în toată liniștea sa, amorțită parcă într-un alt timp.

Am mers pe ulițe înguste, printre case mici, atârnate pe o coastă de munte (Daci montibus inhaerent, vorba lui Florus), încercând să nu prăfuim bătrânelele care așteptau cuminți la porți întoarcerea caprelor sau a vacilor. Am mers încet, cu sfială, încercând a nu tulbura, cu zgomotul motorului, liniștea acelei lumi care se pregătea de culcare, lume care își socotește încă timpul după mersul soarelui.

De multe ori, drumul se îngusta atât de mult, povârnișurile erau atât de abrupte, ulițele atât de întortocheate, încât ne temeam ca nu cumva să lovim cu oglinda mașinii vreun gard, care să se năruie în urma noastră. Pentru că totul părea atât de firav, atât de fragil, și gardurile, și casele, și oamenii… 

Am mers ușor în urma caprelor, pe care o bătrână le mâna cu o nuielușă, chinuindu-se, fără sorți de izbândă, să le adune într-o margine de drum. Ignorând prezența acelei fierătănii roșii, ele își vedeau de treaba lor, țopăind vesele și bălăngănind-și ugerele pline de lapte, dintr-un gard în altul.

”Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”, mi-am spus și eu, privind acei oameni care stăteau liniștiți la porți, netulburați de patimile noastre, de scandalurile noastre televizate, de disputele și suferințele noastre virtuale, de „M-e PSD”, de #rezist, de cazul Caracal, de ce-au mai făcut vedetele în Asia sau la fermă, de FCSB, de Dragnea, de Kovesi, de toți și de toate cele care, pe noi cei din cealaltă lume ne țin treji și după ce apune soarele.

Și ce minunată ar fi rămas această înțelegere a veșniciei dacă, din loc în loc, în fiecare sătuc din această țară de basm a Luanei, n-ar fi spânzurat, dintr-un stâlp strâmb de lemn într-altul, chipul blond și costumașul albastru, încheiat la toți nasturii, al d-nei Viorica Dăncilă!

Oriunde, prin orice cătun uitat de lume am trecut, banner-ul acesta cu „VD alături de fiecare român” era nelipsit, un adevărat ochi al lui Sauron, urâțind frumusețea aceea simplă, dezvăluindu-ne ce n-am fi putut vedea altfel: drumurile distruse, gardurile șubrede, casele vechi și gârbovite, ulițele fără copii, izolarea, bătrânețea, tristețea.  Amintindu-ne ceea ce uitasem preț de câteva ceasuri: că dincolo de crestele munților, în umbra cărora se cobora soarele, există acea Românie urâtă, cu străzi asfaltate și garduri de beton, o lume hidoasă, bolnavă, măcinată de patimi și ură, care se zbate să cuprindă, să sărăcească, să îmbătrânească, să întunece și ultimul colțișor de lumină.

Dragi domni și doamne politicieni cu bannere fancy, pe care sunt zugrăvite coafuri blonde, zâmbete constipate de român într-o „Românie normală” sau bărbi înfățișând (fără succes) virilitatea (da, la Întorsura Buzăului am văzut și un banner cu „Paleologu președinte”!), dacă veșnicia s-a născut la sat, eu zic să nu o lăsăm să piară! 

Și, mai ales, vă rog eu, nu întinați frumusețea aceea simplă cu urâțenia chipurilor voastre, schimonosite pe bannere!

Prin Țara Luanei

Traseu 2

Așezările rupestre – Nucu (DC 85) – Găvanele – Fișici (DC 89) – Văvălucile – Scăeni – Muscelu (DC 78) – Colți (DC 69) – Valea Sibiciului – Sibiciu de Sus – (DC 68) Pătârlagele