Oaia

Sheep-stone

Nu știu cât să fi fost ceasul, trecuse, cu mult de ora 9 seara. Beznă afară, lucram la birou, când am auzit ușa de la școală și pași răsunând pe hol.

De obicei, nu mă sinchisesc la astfel de zgomote, nu am habar, de cele mai multe ori, cine a venit, cine a plecat. Mă prinde uneori și 11 noaptea. Mai trece dl. învățător, pentru a termina o pictură, d-na învățătoare, pentru te miri ce… Am învățat aici că nimeni nu ar da vreodată o spargere la școală. Las ușa deschisă fără teamă.

Ne facem cu toții de treabă pentru că e mai cald în școală decât acasă, avem internet și, înainte de toate, aici îți mai găsești de făcut una-alta într-o vreme când satul întreg e cufundat în liniștea nopții.

Cum spuneam, nu știu cât să fi fost ceasul, când am auzit ciocănituri în ușa biroului.

– Poftiți, poftiți…

D-na învățătoare a deschis ușa și s-a oprit în prag.

– D-le director, avem o problemă…

– Ce mai e …, răspund eu puțin deranjat.

– … avem o oaie. Și nu știu ce să fac cu ea…

Ridic ochii mirat.

– Ce oaie? Cum adică …avem o oaie

– Da, avem o oaie în curtea școlii.

– O oaie vie? Ce tot spuneți…

– Da, oaie vie. A adus-o un om.

Mă străduiesc să pricep.

– Ce om?

– Nu știu, nu-l cunosc.

– Păi…e oaia lui sau cum?

– Nu, zice că a găsit-o și el în sat și nu mai poate scăpa de ea.

Rămân pentru o clipă fără cuvinte.

– Este cumva o glumă?

– Nu, răspunde femeia serioasă, nu e nici o glumă.

– Păi și pentru ce Dumnezeu a adus-o aici?

– Zice că de când a găsit-o, se ține oaia după el. Omul vrea să meargă la bar și nu poate de oaie.

– Păi și s-a gândit să ne-o aducă nouă sau cum? Ce nebunie mai e și asta?

– Păi stați să vedeți: eu eram în fața școlii, când a intrat pe poartă un om cu o oaie. Ce faci, omule, îl întreb, cu oaia asta?

– Ce să fac, zice. Am găsit-o și nu mai pot scăpa de ea. M-am gândit să o aduc la dispensar…

– Păi aici e școală, nu dispensar!

– Nu e clădirea dispensarului, întreabă el, aruncându-și privirea peste umăr, la clădirea din fața școlii.

– Nu mai e, e clădirea primăriei acum…

– Păi atunci o duc la primărie, zice el.

Ascult și mă crucesc. O oaie în curtea școlii, o oaie care se atașează de oameni, nu mai poți pleca pentru că se ține după tine…

– Acum, noaptea, s-a întâmplat asta?

– Acum…e omul cu oaia în curte, am venit să vă spun.

– Păi să o ducă la Primărie atunci, îi spun d-nei învățătoare. Ce naiba să fac cu o oaie la școală?

– Eu o hrănesc, nu e problemă, spune doamna…

– Păi luați-o la dumneavoastră atunci, nu mi-o lăsați aici. Cum să ținem o oaie în curtea școlii???

Pleacă d-na învățătoare. Îmi reiau lucrul, trebuie să termin până nu cade internetul.

Aici internetul e într-un continuu dute-vino. Pleacă, vine, nimeni nu știe de ce, unde merge, când se întoarce. Uit cu totul de oaie.

Bătăi în ușă. D-na învățătoare.

– Ce mai e acum?

– Să vedeți ce am pățit…

– Ce??, sar deodată, ne-a mâncat oaia zambilele??

Se chinuise tanti Maria o zi întreagă să le aranjeze, să le sape… Ar fi fost culmea să fi mâncat oaia florile.

Mă liniștește d-na învățătoare.

– A venit un om și a luat-o.

– Serios? Ce om? Omul care nu putea merge la bar de ea?

– …alt om. Stăpânul oii.

– Stăpânul oii? Și cum a găsit el oaia noaptea în curtea școlii?

– Nu știu, domn director. Zice că a plecat oaia de acasă și a căutat-o în tot satul.

O privesc pe doamna învățătoare lipsit de cuvinte.

– Și eu am hrănit-o, continuă ea, i-am adus salată. Am dat și păine la câini să nu îi facă ceva oii. Și acum a luat-o stăpânul…

– Păi bine că a luat-o. Ce făceam cu o oaie la școală… Dar în loc să o mulgeți, măcar ne alegeam cu ceva, d-vostră ați mai și hrănit-o… D-na învățătoare, dumneavoastră faceți pagubă școlii?

– Nu, domn director. Dar îmi era milă de ea.

Ce să mai spun la asemenea întâmplare. Clatin din cap.

– Bine atunci… că s-a rezolvat. Noapte bună.

– Noapte bună și dumneavoastră.

Caut să îmi termin treaba, mă simt obosit. Încerc să nu mă mai gândesc la oaie.

De obicei, când ies din școală, bâjbâi pe întuneric. Acum am aprins lumina pe hol. Și în fața școlii. Mă uit în curte, înainte să deschid ușa. O oaie deprimată, care fuge de acasă căutând afecțiune e tot ce îmi mai lipsește.

Satul doarme cu totul. Dorm și câinii de la dispensar, actuala primărie, unde sunt cazat. Trebuie să îi pășesc ca să trec, nu se sinchisesc. Au burțile pline de pâine, prețul siguranței oii.

Oare așa se manifestă depresia la oaie, mă întreb? Ca la om? Pleci pe străzi, cauți un suflet de care să te atașezi…

Seri fără de număr m-am urcat în mașină, la Tulcea, și am umblat aiurea pe străzi, încercând a fugi de această boală a sufletului. Pentru ca, aici, la Pardina, să aflu că depresia, boala veacului nostru, lovește deopotrivă oameni și oi.

Adorm, în cele din urmă, mulțumit. Măcar nu a mâncat oaia zambilele din fața școlii.

 …

29.03.2017