Sportul

 

rope2

Nu vin părinții la ședințe. Discutăm în Consiliul de administrație.

– Să facem ceva, vizite acasă, știu și eu… D-na învățătoare, aveți copii care nu vin, părinți pe care nu îi cunoașteți… Suntem intr-un sat, ce Dumnezeu… Mergeți pe la porți. Într-o seară ați rezolvat problema.

– Nu merg, domn director… Nu vreau.

– Cum adică, nu vreau. Aici nu discutăm de ce vrem, ci de ceea ce trebuie să facem.

– Mă înjura lumea, domn director.

Rămân fără replică.

– Cum vă înjură?

– Nu pot să vă spun…

– Bine, nu mă interesează înjurătura. Voiam să spun, vă înjură cu adevărat sau e doar un fel de a spune. Adică nu vă primesc bine, nu vă deschid poarta…

– Nu, mă înjură cu adevărat. Mă mai înjură și prin sat când se îmbată….

Asta e chiar neașteptat.

– Păi… stați să înțeleg, vă înjură pe ce motiv?

– Că nu fac carte, că am ceva cu unii copii…

– Mda…ce să spun, sunt uimit, dar cred că nu trebuie să mă mai uimească nimic aici…

Tăcere stânjenitoare. Soluții…?

– Dl. învățător, și pe d-voatră vă mai înjură lumea?

– Nu mă înjură, domn director. Eu mă înțeleg bine…

– Păi atunci am găsit soluția. Fiți cavaler, mergeți cu doamna învățătoare. Împărțiți măcar înjurăturile… Dacă tot nu v-a înjurat nimeni până acum…

– Să vină părinții la școală, domn director…

– Să vină, dar nu vedeți că nu vin… Nu putem lăsa lucrurile așa. Or avea de muncă, nu văd pe nimeni toată ziua prin sat.

– Ar trebui să mergeți la bar…

– Ei, cum să nu. Ținem ședințele pe terasă atunci.

– Domn director, să fi venit în primăvara trecută să vedeți.

– Ce să văd? Veneau părinții la școală sau ce?

– Nu, toate mamele le găseați aici, peste drum, la dispensar.

Hmmm… Ce-o mai însemna și asta? Reflectez preț de câteva clipe.

– Se făceau consultații gratuite sau cum?

– Nu, lucra la dispensar, la renovare, o echipă de muncitori.

– Păi și care e legătura, că nu înțeleg.

– Păi se îmbolnăviseră subit toate femeile din sat…

– Să-i vadă pe muncitori sau de ce?

– Da, că erau tineri, de la oraș…

Încerc să nu mă arăt mirat. Ne îndepărtăm de subiect, dar nu mă pot abține.

– Păi și? Mergeau femeile la dispensar să-i privească cum muncesc, nu pricep…

– Păi stăteau în fața dispensarului, spărgeau semințe… Jucau volei, săreau coarda… Dacă le vedeați, parcă dăduse strechea în ele…

– Săreau coarda femeile? Poate cele tinere…

– Nu, de unde, de toate vârstele….

– Vorbiți serios? Făceau femeile sport în fața dispensarului? Fitness cum ar fi…

– Da, în fiecare zi, până au plecat muncitorii…

– Păi și care era scopul? Să fie observate, apreciate în funcție de săritură, ce tot spuneți?

– Da, domn director. Beau sucuri, bere toată ziua.

– Cum naiba, beau bere și săreau coarda? Adică voiai să arate că sunt și sportive dar și femei de viață?

– Cam așa ceva… Până la urmă unele au reușit.

– Au reuși să ce?

– Au fugit vreo 3-4 femei cu muncitorii, când au terminat lucrarea…

– Serios? Femei măritate?

– Au lăsat bărbați acasă, copii… Una a lăsat 3 copii și a fugit. A lăsat vorbă că se întoarce să ia măcar un copil…

– Păi și? L-a luat? S-a întors?

– Nu, că a spus bărbasu că o omoară dacă o prinde… Plus că mai avea și ăla de-a luat-o vreo doi copii acasă..

– Ferească Dumnezeu, astea sunt povești adevărate? Făceau femeile sport să poată fi alese de muncitori? Întreceri sportive? Daciada? Ce nebunie mai e și asta?

– Făceau domn director. Au lăsat bărbații singuri să crească copiii.

– Au plecat la oraș adică. Să își refacă viața… Ce naiba să facă aici. S-or fi săturat de bărbații lor.

– Păi s-au săturat, nu le mai conveneau. Nu miroseau a spray…

– Și muncitorii erau parfumați… Curați…Bărbații miroseau o țuică. Da, are sens acum.

– Acum… domn primar a spus că aduce o echipă de femei. Să își aleagă și bărbații rămași singuri.

– Aha… Vor face bărbații sport acum. Culturism…în fața dispensarului…

Râdem cu toții. E un râs trist.

– Iată, dragi colegi, binefacerile sportului, spun într-un târziu… Lăsând la o parte latura frivolă, putem profita din asta.

– ?

– Avem o sală de sport, neterminată, ce-i drept… Câteva saltele rupte, dar tot sunt mai bune decât praful din drum. Organizăm cursuri de fitness, aerobic. Promovăm sportul în comună. Punem și un afiș pe gard: Vrei o viață mai bună? Vrei să pleci la oraș? Sportul îți poate schimba viața!

– N-ar fi o idee rea…

– Atunci, dl. profesor să preia inițiativa. Predați educația fizică, vă faceți și instructor de fitness. Facem abonamente…

– Nu fac eu fitness, domn director.

– Fitness, yoga, zumba, ce naiba o fi. Ne facem bine nouă, facem și comunei. Minte sănătoasă în corp sănătos.

– Păi mintea nu o au oamenii sănătoasă, domn director.

– Inversăm atunci, Corp sănătos, minte sănătoasă.

– Păi nu auziți că vine o echipă de femei?

– Asta e bine. Poate îi însurăm pe dl. învățător, pe dl. profesor…

Râdem cu toții.

Ce nebunie… Sportul in comună… Volei și săritul coardei în praful drumului.

Încerc să îmi imaginez scena din fața dispensarului. Nu reușesc să-i dau decât contur. O echipă de muncitori de la oraș, tineri și parfumați, au reușit să scoată din amorțeală o comună întreagă. Un fel de Chip’n’Dail, în variantă rurală.

Dincolo de comicul situației, rămâne tragedia copiilor lăsați fără mama. Și nu sunt puțini.

Ce-or gândi acei muncitori despre asta? Ce-or gândi acele mame? Nimic din toate astea, probabil.

Doar faptul că sportul, făcut la timpul lui, te poate duce la oraș. O nouă viață, un nou drum, o drama lăsată în urmă.

Nu contează cu ce preț.

….

 

 

23 februarie 2017

Reclame